Astazi citind episodul incendiului in La lingua salvata a lui Canetti mi-am amintit primul incendiu la care am asistat. Aveam in jur de sapte ani si din balconul apartamentului unde locuiam vedeam un cer plin de flacari si o randunica ce zbura agitata si urla. Imi amintesc ca angoasa mea nu era generata de cerul rosu cat de versul diperat si acut al randunicii ce facea un dute vino catre cuibul din balconul nostru. Ardea un restaurant situat vis-a-vis de blocul nostru. Era o cnostructie circulara doar parter acoprita cu stuf. Acoperisul din stuf luase foc. De la nivelul balconului nostru nu se vedea cladirea restaurantului: vedeam doar un cer rosu, plin de flacari si randunica ce urala. Fumul nu mi-l amintesc.

          Am realizat ca de fapt adevarata mea pasiune nu a fost niciodata desenul, ci au fost cartile: sa le citesc, sa imi iau notite, sa le fisez. Desenul a fost o chestie pe care daca ma fortam un pic reuseam sa o fac cu oarece succes avand originea in dorinta mea de copil de a-mi impresiona tatal. Taica-miu fiind un mare pasionat de pictura, desen etc., dealtfel complet lipsit de talent. Ii placea doar sa simta special cultivand amicitii cu persoane mai mult sau mai putin talentate ce faceau parte exclusiviste caste de artisti provinciali.
        O alta pasiune ce ma urmareste de cand eram copil, legata sau nu de carti, este studiatul limbilor straine. Am invatat ca autodidacta franceza in liceu, pe vremea univeristatii engleza, acum invat de nevoie italiana si cred ca in curand am sa ma apuc sa invat germana. Germana mi-a ramas in inima de la varsta de 10 ani cand incercand sa descifrez de una singura o carte cu MAX SI MORITZ  ce avea niste ilustratii ce ma fascinau am reusit sa invat sa citesc in germana.